West Highland terrier

West Highland White Terrierul (Westie- terrierul alb vest scoţian) este membru al grupului de terrieri şi este şi azi folosit pe post de câine de companie, prezentări de dresaj şi la expoziţie.

Durata de viaţă a unui Westie este de 13-14 ani iar numărul de pui poate fii de trei; poate avea chiar 4 căţeluşi.

Descriere

Are o blană zburlită, frumoasă, nasul în formă de buton şi urechi mici ridicate dau acestei rase o imagine drăguţă şi răsfăţată. Corpul este compact, iar capul are forma celui de vulpe. Blana, totuşi, este particularitatea lor: o blană dublă, stratul exterior fiind drept cu păr tare, subpărul fiind moale şi abundent. Mişcarea este liberă, dreaptă şi uşoară. Înălţimea la femelă între minim 25 cm şi maxim 28 cm, la mascul este la fel.

Greutate la femelă şi mascul între 7 kg minimă şi 10 kg maximă, înălţimea fiind de minim 25 cm şi maxim 28 cm la ambele sexe.

Înălţimea şi greutatea: atât masculii cât

şi femelele măsoară între 25 şi 28 cm la exemplarele adulte şi cântăresc între 7-10kg.

Boli: Westie este în general un câine mic, rezistent, cu puţine probleme specifice rasei. Unele exemplare au predispoziţie la bolile de piele şi la surzenie.

Boli curente: surzenie, defecte congenital-metabolice ale ficatului, boli de piele, displazie epidermică, boala lui Krabbe.

Istoric

West Highland White Terrier au fost crescuţi pentru vânătoarea de vidre, vulpi şi animale dăunătoare. Îşi împarte strămoşii cu Scottish, Cairn şi Dandie Dinmont terrierii. Din lotul de terrieri cu părul tar

e din Scoţia, puii albi au fost selectaţi pentru a forma această rasă. Scrierile arată că regele James I al Angliei în anii 1620 a cerut câţiva căţeluşi albi urecheaţi din Argyleshire, Scoţia, aceştia putând fi Westies! Col Malcom din Poltalloch, Argyleshire şi-a ţintit şi omorât accidental terrierul său favorit (care era de culoare închisă) şi s-a hotărât de atunci să aibă numai câini albi. El ar putea fi cel care a format rasa Westie care însă pe vremea aceea se numea Poltalloch Terrier. Moşia ducelui de Argyll’s din Dumbartonshire a fost numită Roseneath şi, în secolul al 19 lea, Westie erau cunoscuţi drept Roseneath Terrieri în onoarea patronajului şi interesului său. La primele expoziţii canine la sfârşitul anilor 1800 erau cunoscuţi ca White Scottish terrier (terrierul alb scoţian) până în 1904 când au fost clasificaţi sub numele de West Highland White Terrier (terrierul alb scoţian vestic). Westie este un câine inteligent dar poate fi întrucâtva neascultător aşa că rămâneţi constant în ceea ce priveşte dresajul său.

Caracteristici de expoziţie

Toată pigmentaţia trebuie să fie neagră. Capetele lor trebuie să fie uşor boltite cu un stop distinct. Dinţii trebuie să fie mari în raport cu mărimea câinelui, cu o muşcătură în formă de foarfecă regulată. Ochii, de mărime medie şi cât mai întunecaţi posibil. Urechile lor trebuie să fie mici, îndreptate în sus, şi purtate ferm, acoperite cu păr scurt şi neted. Gâtul trebuie să fie musculos şi suficient de lung contopindu-se între umerii frumos înclinaţi. Corpul trebuie să fie compact cu o spinare dreaptă. Picioarele din faţă tr

ebuie să fie scurte, musculoase şi drepte. Picioarele posterioare sunt scurte, musculoase şi viguroase. Talpa picioarelor anterioare va fi mai mare decât cea posterioară, rotundă, puternică şi captuşită des şi acoperită cu păr scurt şi aspru. Talpa picioarelor posterioare va fi mai mică şi căptuşită des. Coada trebuie să fie lunguiaţă, cât mai dreaptă posibil fără coamă şi purtată vesel. Sub nici o formă nu va fi scurtă.

Ţara de origine: Scoţia

Energie

Exerciţii generale: 60-80 minute pe zi. Westie are nevoie de exerciţii. Este un căţel energic căruia îi place să se joace cu mingea. Le place să sape şi să hoinărească aşa că asiguraţi-vă că grădina are garduri bune.

Stres cauzat dacă este lăsat singur: scăzut

Protecţie personală: ridicată

Compatibilitate pe post de câine de pază: medie

Riscul de a speria oile: ridicat

Tendinţă de lătrat: medie

Uşurinţă la transport: ridicată

Nivel de agresivitate: mediu

Compatibilitate cu alte animale: medie

Compatibilitate pentru copii: ridicată

Caracter general şi temperament: Westie sunt caractere obraznice, încrezătoare şi afective. Sunt alerţi şi curajoşi putând fi buni câini de pază. Pot fi de asemenea vicleni şi încăpăţânaţi dar sunt loiali total familiilor lor. Sunt parteneri de joacă excelenţi pentru copii atât în casă cât şi în exterior pentru că se pot opune jocului dur şi se înţeleg în mod rezonabil cu alţi indivizi din aceeaşi rasă. Totuşi trebuie familiarizaţi cu pisicile când sunt tineri întrucât le vor vâna la vârsta adultă. Dresajul trebuie să-l socializeze timpuriu, imperativ dacă trebuie să trăiască cu alţi câini, întrucât pot fi foarte dominanţi.

Îngrijirea blănii Lungimea blănii; scurtă/medie

Cerinţe de îngrijire a blănii:

o dată pe săptămână

Tundere: ocazională

Cerinţe privind necesitatea prestării service-ului de către un frizer profesionist: da

Îngrijirea blănii: Blana lor este tare deci nu trebuie să li se facă baie prea des. Când câinele se murdăreşte cel mai bine este să lăsaţi noroiul să se usuce pe ei şi să-l îndepărtaţi apoi prin periere. Blana trebuie să fie smulsă cu mâna de două-trei ori pe an de un frizer canin specializat. O îngrijire săptămânală este tot ceea ce trebuie pentru a scăpa de păru

l care atârnă inert.

Culoarea: întotdeauna albă

Năpârlire: moderată

Suferă de alergii: adevărat

West Highland terrier

Înapoi la Grupe de Câini

Sursa Wikipedia

Fox terrier

Fox Terrierul are două variante. Fox Terrierul cu păr sârmos şi Fox Terrierul cu păr neted. Este un câine de statură mică, dar deosebit de activ, rapid in mişcări, prietenos şi neînfricat. Au un cap alungit, iar spatele este relativ scurt şi drept. Blana de pe corp este densă, cu o textură deosebit de puternică si ţepoasă, aproape de piele având o blană moale la atingere, la fel de deasă. In medie, are 39 cm si 7 kilograme în cazul celui sârmos. Este un câine extraordinar de inteligent, dar nu de putine ori poate fi extrem de încăpăţânat, ca toţi terrierii.

Istorie

La începuturi, erau utilizaţi pentru a descoperi vizuinele in care se ascundeau vulpile, la vânătoarea de iepuri sau a altor animale, mare parte din ele dăunătoare. Astăzi, sunt folosiţi şi la vânat, dar preponderent sunt animale de companie. Există mai multe teorii despre provenienţa rasei, însă, cea mai pertinentă este cea care susţine că provine din încrucişarea următoarelor rase Old English Terrier, Black and Tan Terrier, Bull Terrier, Greyhound şi Beagle. În cadrul vânătorilor de vulpi, rolul lor era de a lătra când descopereau bârlogul, vânătorul fie împuscând direct animalul, fie aşteptând ca acesta să fugă din vizuina, deranjat de lătrăturile şi de faptul ca terrierul începe să sape după el. Diferenţierea celor două tipuri, cea cu par neted şi cea cu par sârmos începe prin secolul al XIX-lea. Standardele pentru acest câine au fost trasate in anul 1876, de oficialii de la The Fox Terrier Club, pe atunci existând câteva diferenţe faţă de standardele impuse astăzi. Sir Arthur Conan Doyle creatorul celebrului personaj Sherlock Holmes era un apropiat al Fox Terrierului Sârmos.

Caracteristici

Acest câine este unul deosebit de prietenos, devotat si afectuos, dar care dispune si de o personalitate distincta si deosebit de accentuata. Devin foarte protectori dacă simt că unul din membrii familiei este ameninţat de ceva, sau se afla în pericol. Se descurca de minune cu copii şi sunt câinii ideali pentru o familie. În ceea ce priveşte animalele de casa, mai ales dacă acestea sunt pisici, trebuie socializaţi de mici cu ele, pentru ca altfel le vor vana cât este ziua de lungă. Stăpânii care mai dispun şi de o gradină ar putea avea surpriza de a vedea că aceasta este săpată, obicei care trebuie corectat, pentru ca nu se vor opri până nu o vor vedea săpată pe toată, numai că totul se poate corecta prin dresaj, de la o vârstă fragedă. Nu au probleme de adaptare, simţindu-se la fel de bine dacă dorm afară sau în casă.

Utile

Părul sârmos necesită, de doua-trei ori pe an, un trimat (eliminarea părului mort). A nu se confunda tunsul cu trimatul, sunt două operaţiunii complet diferite. Tunsul este dăunător fox terrierului sârmos, degradându-i calitatea parului. În ceea ce priveşte durata de viaţa, ea este situată la 9-15 ani, cu o medie stabilită, de 13-14 ani. La naştere, o femelă poate aduce pe lume între patru-şase căţei.

Dresajul unui asemenea câine trebuie să fie realizat cu consistenţă şi fermitate. Le place foarte mult să latre si să sape. Pot fi foarte dominanţi cu celelalte animale, astfel ca trebuie socializaţi de mici. Este o rasa plina de energie, care nu iubeşte nimic mai mult decât o plimbare lungă. Sunt foarte agili, se descurcă bine in ceea ce priveşte jocurile cu mingea. Se bucură nespus dacă au la dispoziţie o curte în care să se joace cu copii şi, cu cat termină joaca mai murdari şi mai obosiţi, cu atât mai bine.

Boli

Rasa este cunoscută ca fiind una extrem de puternică, ce nu are probleme de sănătate. Mai mult decât atât, bolile de c

are este uneori afectată sunt comune, neexistând vreun semn că acest câine suferă de o afecţiune genetică, transmisibilă. Tocmai de aceea, crescătorii nu au avut practic bătaie de cap cu acest câine, el nefiind supus vreunui test. La fel de mulţumiţi sunt şi stăpânii, care au parte de un câine sănătos şi deosebit de rezistent la boli.

Înapoi la Grupe de Câini

Sursa Wikipedia

Airedale Terrier

Airedale Terrier este o rasă de câine cu blană aspră, sârmoasă, cap alungit şi turtit, piept larg, cu labele din faţă foarte drepte.

Date despre această rasă

• Origine: Regiunea Airedale din Anglia, botezat după Valea Aire
• Greutate/înălţime: 18-29kg/56-61cm
• Culori: Cafeniu cu şa neagră
• Speranţă de viaţă: 10-12 ani
• Temperament: Curajos, protector, are nevoie de dragoste şi respect, prietenos cu străinii, încăpăţânat, loial, sensibil, inteligent, dacă nu este dresat poate fi foarte gălăgios şi agitat, nu răspunde la dresajul dur, se înţeleg bine cu alte animale, dar sunt dominanţi în relaţia cu alţi câini
• Aptitudini: Vânător, câine de companie, folosit în poliţie şi armată
• Condiţii de viaţă: Nu este câine de apartament, are nevoie de o curte de dimensiuni cel puţin medii

Înapoi la Grupe de Câini

Sursa Wikipedia

Ciobănesc caucazian

Ciobănescul Caucazian (Kavkazskaya Ovcharka,-KO) este o rasă de câine de talie medie spre mare, cu constituţie robustă, aproape masivă; se adaptează uşor la condiţii climaterice variate, este rezistent şi nepretenţios, astfel încât este utilizat în aproape toate regiunile fostei Uniuni Sovietice. Câine activ, cu psihic puternic, are un instinct de apărare puternic dezvoltat, ferocitatea şi neîncrederea faţă de străini fiind o caracteristică recunoscută.
*Nu este indicat persoanelor fără experienţă!

Generalităţi

Ciobănescul Caucazian este una dintre primele rase de câini a cărui origine se pierde în trecutul nebulos.
Dacă acceptăm teoria marelui Konrad Lorenz despre descendenţa câinelui din şacal şi lup, atunci Ciobănescul Caucazian este cel mai strălucit reprezentant al celui din urmă, moştenind de la acesta independenţă, iubire faţă de libertate, curaj şi agresivitate. Fără îndoială, strămoşul direct a Ciobănescului Caucazian este Mastifful de Tibet, descris in 1845 de Youatt William. După ce au emigrat din est, câinii străbuni s-au extins pe teritorii mari fiind utilizaţi pentru luptă şi pază la oi.

Până la începutul secolului XX,odată ce umanitatea a început să dezvolte transportul, comunicaţiile şi noile echipamente tehnologice, caucazienii trăiau relativ izolaţi astfel câinii lor şi-au păstrat aceleaşi caracteristici prezente şi în ziua de azi.
Acum 150 de ani însă începea cucerirea Caucazului de către Rusia. La această dată Ciobăneştii Caucazieni au început să fie folosiţi la paza unităţiilor militare, atât celor ruseşti cât şi celor turceşti dar şi în luptă, în timpul războiului ruso-turc. În armata rusă aceşti câini au fost introduşi, printr-un ordin special, pentru protecţia tuturor fortăreţelor implicate în operaţii militare (campania 1765-1774).
În 1930 la Nuremberg sunt prezentaţi pentru prima dată într-o expoziţie trei Ciobăneşti Caucazieni, câştigând un renume mondial fiind numiţi de către presă “Giganţii Roşii”. Însă în anii următori a început o deteriorare a rasei din cauza deportărilor violente care au avut loc în Caucaz, rezultând încrucişări nesupravegheate, şi scăderea numărului de exemplare cauzate de Al Doilea Război Mondial. Din fericire Ciobănescul Caucazian nu a avut soarta ciobăneştilor mongolezi sau kirghiztane iar cu ajutorul chinologilor ruşi (Ilina, Bogolyubsky, Vaysman, Mazover) s-a reuşit prezervarea rasei. În 1954, tatăl chinologiei sovietice, A.P. Mazover,a împărţit rasa în trei tipuri:
-tipul georgian (puternic, spectaculos, înalt, păr lung formând coamă şi franjuri bogate pe membre şi pe coadă)
-tipul armean (mai scund decât cel georgian, păr lung formând coamă şi franjuri, colorit gri cu sau fără pete, chiar tigrat)
- tipul azer (de stepă-înalt, corp plin, musculatură plată, păr scurt, colorit variat; şi montan-asemănător cu cel georgian, mască neagră şi colorit roşcat sau arămiu).

Mari centre pentru creşterea Ciobănescului Caucazian sunt în:
Sankt Petersburg (Leningrad), Dnepropetrovsk, Kiev, Moscova, Donetsk, Perm,Ivanovo, etc.Cea mai cunoscută canisă era "Red Star". Între anii 1993-1995 rasa a devenit foarte populară lucru ce a dus la multiplicări necontrolate dar şi de această dată rasa a supravieţuit datorită proprietăţiilor ei unice: viabilitate şi vitalitate ereditară.

Denumire

Ceea ce trebuie clarificat este faptul că aceşti câini nu sunt ciobăneşti (Schaferhunde,-germ.) precum Ciobănescul German, Scottish, Shelti, etc - câini de origine europeană, care nu au un astfel de istoric, fiind produşi prin intervenţia omului cu scopul de a controla turma (acest tip de activitate necesitând un câine obedient cu o statură medie şi corp mobil)-, ci câini de ciobani (Hirtenhunde-germ., Shepherd dogs-engl.) care au o origine mult mai veche, având menirea de a apăra turma de predatori (inclusiv oameni),-selecţia făcându-se natural şi fiind caracterizaţi printr-o statură impozantă, agresivitate şi independenţă. Numele băştinaş este VolkodavRusia este cunoscut sub diminutivul ovcharka(овчарка,-rus) care înseamna pe undeva câinele ciobanului. (câinele lup), dar în

Alimentaţia

Hrănirea Ciobănescului Caucazian reprezintă un eveniment zilnic (pe lânga atenţie,tandreţe si implicarea în diverse activităţi fizice) prin care stăpânul îşi ia angajamentul de lider alfa şi asigură cu responsabilitate o alimentaţie adecvată câinelui. Deoarece câinele este o specie înrudită cu lupul(Canis lupus) el este preponderent carnivor. Pe lângă alimentele de origine animală: carne de vită, porc, pui, cal, gâscă, curcan, oaie, miel şi peşte dezosat (în cantităţi nu foarte mari) se recomandă şi o serie de legume (atenţie la cele toxice-ex.ceapa) cum ar fi roşii, salată, spanac, cartofi(fierţi in coajă şi pisaţi), morcovi (raşi), ţelină, pătrunjel, fasole verde şi varză (nu foarte des).

Pentru a complecta sursa de proteine, aminoacizi şi carbohidraţi sunt foarte recomandabile organele de porc şi vită (ficat, rinichi, plămâni), pastele făinoase, ouă (de preferat fierte), cereale, lapte, brânza şi fructe(ocazional). Oasele reprezintă şi ele o sursă favorabilă de calciu însa ele trebuie să fie de provenienţă cabalină sau de vită, fără aşchii şi cu măduvă destulă. Hrana administrată trebuie sa fie bine fiartă, pentru omogenizare, iar raţia trebuie suplimentată în funcţie de nivelul de activitate a câinelui.La puii de Ciobănesc Caucazian tainurile vor fi 7 la număr (la 4 luni) scăzând treptat la 3 până la vârsta de 2 ani (stadiul de maturitate). Pentru a păstra pofta de mâncare şi sănătatea câinelui este necesar zilnic min. 30 minute de plimbare în zone cu aer curat (pădure, pajişte, munte, parc). Apa trebuie să fie la discreţie.
Suplimentele nutritive (calciu, magneziu, fosfor, fier,etc.) se pot administra în perioada de creştere a câinelui la recomandarea medicului veterinar.O alimentaţie bazată pe produse comerciale(majoritatea tratate cu chimicale) este de evitat (duc la diverse boli de piele, alergii, constipaţie) acestea fiind în discordanţă cu dieta unui adevărat câine de munte.

Boli, afecţiuni şi defecte

Ciobănescul Caucazian este o rasă foarte rustică care nu suferă de boli grave. Însă probleme pot apărea la şold (displazia de şold), la ochi (heterocromie oculară~pleoape inferioare foarte căzute), la stomac (dilataţie-torsiune de stomac) şi mai rar maladia cotului.
Defecte considerate foarte grave sunt:
-câine fricos sau prietenos cu străinii, apatic;
-culoare de fond aproape neagră cu pete roşcate;
-talie: masculi-sub 65 cm,femele-sub 62 cm;
-absenţa subpărului;
-cap uşor sau îngust,labe plate sau cu degete foarte depărtate,dinţi mici,incisivi implantaţi neregulat,diverse deviaţii ale membrelor.

Întrebări frecvente

Ce calităţi trebuie să am pentru a deţine un Ciobănesc Caucazian?
În primul rând trebuie să ai un caracter puternic,fără probleme psihice sau tulburări comportamentale,să fi sigur pe tine şi calm.Orice breşă în enumerările menţionate va fi observată de câine iar el nu va ezita să te testeze de fiecare dată în cele mai diverse situaţii.În al doilea rând este indicat să fi avut şi alţi câini de talie mare în trecut.De asemenea trebuie să ai peste 18 ani deoarece rasa face parte din ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr.55 din 30 aprilie 2002

privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi ,fiind necesar înscrierea exemplarului la poliţie.De luat aminte este şi faptul că întreţinerea unui Ciobănesc Caucazian în condiţii favorabile cere un sacrificiu financiar destul de mare,astfel o situaţie financiară prosperă este o condiţie sine-qua-non.

Pot ţine un Ciobănesc Caucazian la bloc?
NU.Ciobănescul Caucazian este un câine care are nevoie de un spaţiu mare în aer liber care să fie doar a lui, preferabil un ţarc, şi un loc pe care să patruleze (curte, livadă, etc.)

Cum se înţelege un Ciobănesc Caucazian cu copiii?
Bine, însă nu trebuie lăsat nesupravegheat deoarece jocul poate deveni mai dur iar câinele nu va ţine cont de gabaritul său. De asemenea întreaga familie şi restul animalelor de casă vor intra sub `aripa protectoare` a lui.

Ce aptitudini are un Ciobănesc Caucazian?
Ştie să apere o turmă de oi, o casă, un depozit sau o fabrică de lupi, hoţi, sau alţi prădători. Deci este clar că un Ciobănesc Caucazian are nevoie de un serviciu, NU este un câine de companie.

Băiat sau fată?
Alegerea sexului viitorului pui ţine în mare măsura dacă mai deţii şi alţi câini. Un mascul va fi mai dominant şi mai independent, o femelă va fi mai docilă şi mai pe lânga casă.

De unde pot cumpăra un pui?
De la o canisă. Niciodată din piaţă sau de la persoane străine.Crescătorul este singurul care garantează calitatea puiului şi tot el este cel care vă va da sfaturi şi vă va îndruma în creşterea lui.

Ce este o montă?
Este procedeul de împerechere între un mascul şi o femelă. Ambii trebuie să deţină dreptul de montă pentru ca urmaşii lor să beneficieze de pedigree. Scopul urmărit este de a aduce un beneficiu rasei, astfel trebuie luat în considerare alegerea unui partener compatibil şi cu rezultate competiţionale bune.

Înapoi la Grupe de Câini

Sursa Wikipedia

Rottweiler

Alimentaţia

Alimentaţia Rottweilerului nu este una specială, poate fi hrănit atât cu hrană uscată cât şi cu hrană preparată (de preferinţă orez fiert cu carne de vită sau pui şi puţin morcov precum şi iaurt cu mussli, supă de pui, dar si arpacas fiert si condimentat etc.), în nici un caz carne de porc sau grăsimi.

Comportament şi psihologie

Dresajul si ingrijirea corespunzatoare a Rottweiler-ului il pot face un caine de companie excelent. Rottweiler-ul este o rasa de caini foarte puternica cu instincte protectoare native. Initial, utilizat ca si caine ciobanesc care supraveghea turmele de oi, Rottweiler-ul a devenit rapid mai bine cunoscut ca si caine de paza. Desi, uneori rautacios datorita unei educatii inadecvate si mergand pana la agresiune, dresajul si ingrijirea adecvata a Rottweiler-ului il pot face un companion excelent. Istoricul si originea Se crede ca Rottweiler-ul din zilele noastre este un descendent al cainilor-pastori din timpurile romanilor, probabil, al mastiff-ului italian. Asa cum romanii si-au extins dominatia de-a lungul intregii Europe, Rottweiler-ul le-a stat alaturi avand rolul de a pastori cirezile de vaci si de a-i apara pe soldati si alimentele acestora de pradatori. Datele istorice au consemnat ca trupele romanilor, in cele din urma, au intrat si s-au stabilit in Germania in anul 74 i.Hr. In acel timp, acoperisurile din olane (tigle) rosii

reprezentau stilul arhitectural obisnuit, iar colonia a fost numita Rottweil, o traducere a cuvintelor germane pentru tigla rosie. Aceasta colonie a dat nastere numelui rasei, care a contribuit cu loialitate si curaj la dezvoltarea civilizatiilor romane si germanice. Practic, aproape distrusa in jurul anii 1800, rasa a revenit la inceputul secolului al XX-lea, datorita eforturilor sustinute ale unor crescatori entuziasti din Stuttgart. Rottweiler-ul este incadrat in clasa cainilor utilitari si a fost prima data inregistrat de catre American Kennel Club in 1931. Talente: luarea urmei (copoi), caine ciobanesc, de paza si de protectie, politist si caraus. Grupa: Mastiff (buldog) sau caini utilitari (AKC). Rasa este recunoscuta de urmatoarele organizatii si oficii internationale: CKC, FCI, AKC, UKC, KCGB, ANKC, NKC, NZKC, APRI, ACR.

Aspectul exterior si dimensiunile

Rottweiler-ul este un caine de talie medie, de culoare neagra cu pete ruginii pe obraji si bot, labe si membre. Exista si o varietate de Rottweiler rosie (roscata) cu pete maron. Blana sa este formata din fire de par de lungime medie, drepte si destul de aspre. Capul cainelui este lat cu un bot rotunjit, bine dezvoltat si urechi triunghiulare, lasate. Nasul este mare si negru. Ochii sunt de culoare inchisa, cu o expresie de loialitate si bunavointa. Buzele sunt negre, iar mucoasa lor este pigmentata. Corpul acestui caine este masiv si puternic, musculos si atletic. Rottweiler-ul poseda o forta considerabila si prezinta un piept adanc si lat. Coada este taiata (scurtata in lungime) ramanand una sau doua vertebre coccigiene (piese osoase ale coloanei vertebrale). Rottweiler-ii sunt adesea nascuti cu pinteni la nivelul membrelor posterioare, care sunt amputati, de regula, o data cu coada. Se sustine ca ar exista doua tipuri de caini Rottweiler: 1.Rottweiler-ul german se pare ca este mai scund, mai indesat si are un cap mai mare si mai butucanos; 2.Rottweiler-ul american este mai inalt, cu picioarele mai lungi si cu capul mai putin butucanos. In orice caz, sunt crescatori care fac selectii urmarind standardul german, care este in afara celui recunoscut de AKC, in timp ce altii fac selectii urmarind standardul american, acceptat de AKC. Adultul de Rottweiler are in medie 61-69 cm inaltime la mascul si 56-63 cm la femela. Masa corporala este de 43-59 kg la mascul si de 38-52 kg la femela.

Personalitatea

Rottweiler-ul este un caine cu o personalitate puternica. Este calm, usor de dresat si educat, curajos si devotat proprietarului si familiei sale. Este un caine extrem de protector, aparandu-si familia cu inversunare. Sunt luptatori puternici, care par a fi imuni la durere. Sobru, ponderat, loial, sigur pe sine, Rottweiler-ul necesita stapani care il pot domina si manipula. Dresajul ferm si meticulos este esential pentru acest caine, altfel puteti sfarsi prin a avea un caine extrem de puternic, independent si peste masura de agresiv. Este un caine de paza nativ, cu un caracter bland si usor de cizelat. Sunt foarte inteligenti si si-au dovedit abilitatile in cadrul institutiilor politienesti, militare sau vamale de-a lungul multor secole. Acest caine necesita multa companie si timp pentru socializare pentru a avea cu adevarat un exemplar reusit. Prietenii si rudele familiei sunt, in general, primiti cu entuziasm. Strainii nu pot trece mai departe de trotuar. Latratul este adesea rezervat pentru intrusii nedoriti.

Relatiile cu familia si casa

Rottweiler-ul este un caine de companie pretabil pentru persoanele care sunt in cautarea unui prieten loial si a unui caine de paza credincios. Proprietarii impartasesc o legatura puternica cu cainii lor de companie; totusi, rasa nu este cunoscuta pentru abilitatea de a realiza relatii de prietenie rapide cu strainii. Adesea vazuti ca o amenintare de catre Rottweiler-i, strainii pot fi intampinati cu o reactie agresiva. Acest caine nu prea este indicat familiilor cu copii mici datorita fortei si posibilei intolerante fata de poznele copiilor. Rottweiler-ul se bucura sa fie singurul caine al familiei. Poate fi agresiv cu alti caini, motiv pentru care trebuie tinuti in lesa in spatiile publice. Cand un caine Rottweiler este complet educat si dresat, va fi un bun tovaras de joaca pentru copii. Va accepta pisicile si alte animalute de casa atata timp cat a avut o experienta pozitiva cu acestea in timpul copilariei. Rottweiler-ul se va acomoda sa traiasca intr-un apartament, daca i se acorda suficient timp si spatiu pentru miscare. Sunt caini relativ inactivi in interiorul caminului, astfel ca o curticica este suficienta pentru a-l face fericit.

Dresajul

Rottweiler-ii sunt caini extrem de inteligenti si sunt utilizati de secole datorita curajului lor recunoscut ca si caini de paza. De la inceputul secolului al XX-lea, rasa a fost utilizata ca si caini politisti. Rottweiler-ii sunt nerabdatori si doritori sa invete. Din nefericire, unele persoane au ales sa profite de entuziasmul Rottweiler-ului pentru a-i invata si antrena sa fie agresivi. Acest lucru a avut ca rezultat crearea unei reputatii proaste pentru rasa, reputatie pe care proprietarii si crescatorii de caini Rottweiler au incercat cu disperare s-o reabiliteze. Cu un dresaj adecvat, Rottweiler-ul poate deveni un membru al familiei, indragit si devotat. Datorita taliei lor, dresajul trebuie instituit de timpuriu, inca de cand cainele este mic si trebuie luat in serios pentru a va putea asigura ca exemplarul dumneavoastra nu va deveni agresiv.

Aspecte particulare

Unii caini Rottweiler sforaie in timp ce dorm si, ocazional, ca urmare, tusesc. Aceasta nu implica o problema de sanatate pentru caine. Totusi, daca tusitul este un fenomen frecvent, in special, in timp ce cainele dumneavoastra de companie doarme, acesta poate fi un indiciu al prezentei unei afectiuni cardiace sau pulmonare. Acestea sunt probleme grave care ar trebui tratate imediat. Rottweiler-ul ar trebui periat cu o perie din par de porc de circa doua ori pe saptamana. Aceasta este o regula generala pentru toate rasele de caini cu parul scurt. O manusa-perie este adecvata pentru efectuarea unui periat meticulos. Perierea stimuleaza cresterea parului nou, sanatos si inlatura parul uzat, pregatit sa cada. Aceasta activitate va permite stabilirea unei legaturi cu cainele. Demararea acestui regim in timp ce cainele dumneavoastra de companie este inca pui, este o cale eficienta pentru inceperea unei relatii apropiate si bazata pe incredere. Imbaiati-l numai cand este absolut necesar. Rottweiler-ul este un caine ce naparleste sezonier si nu excesiv. Rottweiler-ul este un caine ce necesita un volum suficient de miscare. Alergatul in spatiile deschise (paduri sau campurile neimprejmuite) ii vor face foarte fericiti, neavand nici o intentie de a se departa de dumneavoastra. Inotul si alergatul pe langa bicicleta sunt activitati perfecte pentru consumarea energiei acestui caine „sportiv” din nastere. Rottweiler-ul se va bucura intotdeauna sa recupereze mingea pe care i-o veti arunca. Catelele de Rottweiler sunt foarte prolifice, nascand in mod frecvent pana la 12 catei.

Boli

Boli frecvente sunt: displazia de şold şi de cot (dacă nu sunt controlate montele) torsiune stomacală, demodecie (la fel, dacă nu sunt controlate montele) precum şi probleme cu ficatul, există exemplare la care pot apărea probleme cu calciul (probleme de asimilare a calciului).

Educaţia şi dresajul

Dresajul pote fi unul uşor dacă este făcut de cineva cu experienţă, Rottweilerul poate uneori să încerce să preia conducerea. Dacă va avea o mână forte care să îl ghideze va deveni un câine foarte bun în toate sensurile.

Înapoi la Grupe de Câini

Sursa Wikipedia

Boxer

Boxer este o rasă de câini de talie medie, cu un corp pătrăţos, cu un spate scurt, membre puternice şi un bot scurt şi pătrăţos, cu maxilarul inferior iesit în afară şi cu cute faciale. Muşchii acestui câine sunt bine dezvoltaţi, fermi şi bine evidentiaţi sub pielea întinsă.

Înapoi la Grupe de Câini

Sursa Wikipedia

Ciobănesc german

Ciobănescul german este o rasă de câine care se presupune că a apărut prin domesticirea lupului. Consideraţia are în vedere asemănările aspectului general. Literatura de specialitate menţionează folosirea acestui câine din vremuri străvechi de către ciobanii germani, rasa prezentând variabilitate mare sub raportul însuşirilor morfologice de la o regiune la alta, adaptânduse condiţiilor de climă şi climaterice fie modificându-şi talia, viteza de mişcare pentru zonele de câmpie, fie având o talie mai mare pentru cei cu origine montană. S-a constatat că au existat împerecheri numeroase între câinii ciobăneşti şi lup, descendenţii fiind domesticiţi şi utilizaţi pentru pază.

"Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea se constată aceeaşi neuniformitate a materialului biologic până la expoziţia din anul 1899 de la Karlsruhe, unde s-a constituit "Asociaţia câinilor Ciobănesc german". Iniţiatorii şi promotorii acestei asociaţii au fost A. Meyer, căpitan de cavalerie, şi Max von Stephanitz, care a fost ales şi primul preşedinte al forului nou constituit."(1)

Generalităţi

Ciobănescul german este răspândit la ora actuală aproape în întreaga lume fiind preponderent utilizat pentru pază şi protecţie dar şi pentru alte activităţi având în vedere calităţile pe care le are. Constituţia sa este robustă, cu oase puternice, personalitate fizică şi psihică bine conturată. Capul este mare, dar proporţionat, cu formă uşor alungită spre trufă, fără a fi ascuţit. Fruntea este lată, uşor convexă, cu stopul lin, botul puternic, cu buzele ce se închid foarte corect. Maxilarele puternice, cu dinţi masivi, ce se închid în "foarfecă". Ochii migdalaţi, au dimensiuni medii, formă uşor oblică, privire vioaie şi inteligentă. Urechile sunt potrivit dezvoltate, purtate vertical, cu vârfurile relativ ascuţite şi foarte mobile. Trunchiul este lung cu greabănul uşor evidenţiat, cu spatele şi şalele relativ drepte, dar oblice antero-posterior, coastele bine arcuite, lungi şi oblice, flancurile scurte. Crupa este lungă, uşor oblică, bine îmbrăcată în musculatură. Membrele sunt drepte, paralele, cu osatura puternică, proporţionale cu dezvoltarea corpului. Chişiţa trebuie să fie de lungime medie, puternică şi mobilă. Mobilitea chişiţei este extrem de importantă la acestă rasă, deoarece contribuie la elasticitata şi rezistenţa în alergare. Labele membrelor sunt mici, de formă rotundă şi bine închise,cu falange bine arcuite, unghii scurte şi puternice. Coada este stufoasă şi lungă, purtată arcuit şi în jos, cu ultima vertebră ajungând la încheietura jaretului sau chair mai jos. Părul la această rasă poate fi lung, scurt, sau mijlociu şi aspru. Culoarea este extrem de variată, fiind acceptată o gamă largă de nuanţe şi culori, dintre ele: culoarea neagră sau neagră cu desen carcteristic, nuanţe maronii, roşcate, galben, gri-fier, cenuşiu, lupie sau chiar albă.

Caracterul: câinele este docil, ataşat până la moarte de stăpân. Este uşor de educat pentru că marea lui plăcere este să facă pe placul stăpânului. Este liniştit şi uşor de abordat, înţelegător şi încrezător în stapân. Este un cavaler care vă va însoţi pretutindeni cu eleganţă, echilibrat afectiv, foarte ager, iute şi cu reacţii tipice câinilor de pază şi protecţie. Se adaptează rapid situaţiilor neprevăzute. Educarea lui necesită fermitate din pareta stăpânului, dar nu suportă tratamentele dure sau brutale. (2)

Alimentaţia

Hrana este specifică carnivorelor, raţia va fi stabilită conform activităţii zilnice.În acest sens se impune menţionarea că acestă specie nu valorifică resturile menajere sau alimente cu conţinut ridicat în celuloză. Alimentele utilizate sunt de origine animală şi vegetală. Dintre cele de origine animală: carnea de vită, găină, gâscă, pui, oaie si miel(în cantităţi nu foarte mari), mai puţin carne de porc, (aceasta se recomandă totuşi ca adaos la hrana câinilor cu munci grele, sau pază îm medii cu temperaturi scăzute, în cantităţi reduse şi sub control medical); Subprodusele de abator, organele, oasele sub formă de praf, laptele şi derivatele lui, ouăle, grăsimile animale cu excepţia şoricului de porc, care este interzis, deoarece la nivelul ficatului poate produce alergii şi în cele din urmă leziuni grave. Carnea de peşte se poate administra dezosată. Carnea de vânat este acceptată în alimentaţia ciobănescului german. Alimente de origine vegetală: orezul, pâinea, pastele făinoase, fâina de cereale, grâul, arpacaşul, morcovii, cartofii, zahărul, salata, spanacul, fasolea verde, ţelina, prazul, uleiurile vegetale. Se pot include pasta sau tocătura, conservele, mezelurile deşi nu sunt recomandate în mod special. Nu se recomandă fasolea uscată, varza şi conopida, iar cartoful se va administra fără să constituie un component de bază. Ocazional câinele poate consuma fructe, mere, pere, prune, struguri, caise, acesta se pot adăuga cu succes la fierberea mâncării, dar nu în cantitate mare. Este de preferat ca hrana administrată să fie bine fiartă, pentru a ajunge la stadiul de terci, iar raţia obişnuită să conţină atât produse din carne, cereale, legume, lactate, ouă şi uneori fructe. Zaharurile şi produsele zaharose trebuiesc administrate cu prudenţă producând carii dentare şi obezitate. Hrana poate fi administrată în două tainuri, dimineaţa şi seara, dimineaţa administrându-se 60% din cantitatea totală. Hrănirea femelelor care alăptază se va face în trei tainuri îmbogăţindu-se alimentaţia în săruri şi vitamine(3)

Boli întâlnite

Boli infecţioase: bruceloza, leptospiroza, salmoneloza, septicemia noilor născuţi, tuberculoza, tetanosul;

Boli virotice: jigodia, rabia, boala lui Aujeszky, hepatita contacioasă, parvoviroza, gastroenterita virotică cu herpes-virus, virozele pulmonare.

Boli parazitare: cestodoze, nematodoze, arachnoentomoze, scabie, parazitismul cu căpuşe, parazitimsul cu purici, micoze cutanate.

Boli medicale: ale aparatului digestiv, ale aparatului respirator, ale aparatului urinar, boli ale sistemului nervos, boli ale pielii, boli de nutriţie, fracturi osoase, răni, traume, arsuri(4)

Înapoi la Grupe de Câini

Sursa Wikipedia

Terra Nova (câine)

O rasă canină originară din Terra Nova (Canada), de unde şi numele.

Aspectul este impunător datorită masivităţii şi a părului lung, lucios, des şi negru. Înălţimea la grabăn este cuprinsă între 75 şi 68 cm.

Capul este masiv, urechile mici, triunghiulare, purtate în jos, stop foarte pronunţat, pus în evidenţă şi de părul bogat de pe cap, botul de lungime potrivită, puternic, cu buze bine închise. Ochii plasaţi-spre faţă, întotdeauna de culoare închisă, sunt rotunzi, bine închişi, cu o privire inteligentă şi binevoitoare.

Trunchiul este masiv, cu spatele lat, orizontal, pieptul bine dezvoltat, gât puternic dar scurt, coada foarte stufoasă, prinsă sus, lată şi puternică, este purtată totdeauna în jos.

Câinele are un caracter temperat, cu agresivitate redusă şi este un bun tovarăş de joacă şi apărător al copiilor. Bun înotător.

Culoarea este de regulă neagră antracit, dar se admit şi nuanţe maronii.

Landseerul, având aceeaşi origine şi conformaţie, chiar mai viguroasă, colorat alb-negru, este considerat rasă aparte.

Înapoi la Grupe de Câini

Sursa Wikipedia

Saint-Bernard

Saint-bernardul este o rasă de câine uriaş, cu o expresie oarecum tristă.

Câine de talie mare, având originea în Alpii Elveţiei unde a fost utilizat pentru paza gospodăriilor şi a turmelor, pentru cărăuşie şi tracţiune. A devenit celebru în secolul al XIX-lea fiind folosit, datorită puterii şi simţului său remarcabil de orientare, pentru salvarea călătorilor care se rătăceau sau erau înzăpeziţi în trecătorile alpine. Numele îi vine de la trecătoarea Saint Bernard, unde a trăit şi cel mai celebru reprezentant al rasei, cîinele Barry, care între 1800 şi 1812 a salvat 40 vieţi omeneşti şi este considerat câinele naţional al Elveţiei.

Saint Bernardul modern este rezultatul unei selecţii dirijate, la care au contribuit în mare măsură crescătorii britanici pe la mijlocul secolului trecut, subliniindu-se în special aspectul său masiv şi fixarea caracteristicilor specifice ale coloraţiei sale alb-roşii.

Se caracterizează prin capul foarte puternic, masiv, impozant, marcat prin pliuri ce-i brăzdează faţa, botul lat, cu aspect pătratic şi trufă marcantă, totdeauna de culoarea neagră. Ochii bruni sau căprui sunt de mărime mijlocie, plasaţi spre faţă, iar în cele mai multe cazuri pleoapa inferioară nu se închide complet. Privirea este serioasă, inteligentă şi mereu binevoitoare. Stopul este bine marcat.

Totul la acest câine exprimă vigoare, membrele sunt musculoase, labele mari, trupul masiv, spatele lat, gâtul scurt şi puternic, ţinut de obicei orizontal sau tn jos. Coada este prinsă sus, lată şi puternică, lungă şi foarte grea, în repaus cade în jos, fiind uşor curbată la vârf.

Se cunosc două varietăţi, în funcţie de lungimea părului : Saint Bernardul cu păr scurt şi Saint Bernardul cu păr lung.

Are un temperament foarte blând, este sensibil şi foarte ataşat de stăpân. Este un baby-sitter ideal, întrucât se înţelege foarte bine cu copii.

Are un instinct protector deosebit de dezvoltat şi a fost folosit în trecut in Alpi pentru a salva călătorii din avalanşe şi de frig. Rasă asemănătoare: Terra Nova (câine)

Înapoi la Grupe de Câini

Sursă Wikipedia

Labrador Retriever

Labradorul Retriever (cunoscut şi sub numele de Câinele Sfântului Ioan) este o rasă de câini originară din Canada. Acest patruped era folosit de pescari la prinderea peşte deoarece labradorul este o rasă de câini cărora le place să se scalde în apă şi să înoate. După cum şi spune numele "retriever" este şi un câine de aport.

Istorie

Labradorul Retriever îşi are originile în provincia Newfoundland din Canada, fiind un câine de aport, iar mai târziu, după antrenarea acestuia a fost folosit şi pentru vânătoare. Pescarii îl foloseau pentru aducerea spre ţărm a plaselor în care era prins peştele. Labradorul Retrever a ajuns pentru prima dată în Europa, în Anglia, la jumătatea secolului al XIXX-lea, fiind adus de vasele pescăreşti portugheze. Conform altei teorii, această rasă a fost adusă cu mult înainte în Portugalia, teorie întărită şi de faptul că „labrador” în limba portugheză înseamnă „muncitorul câmpului, al pământului”^[1]

Datorită acestor calităţi, numeroşi aristrocraţi au deţinut exemplare din această rasă. Printre primii poseori din Anglia, de Labrador, s-a numărat şi colonelul Peter Hawker, mai târziu prin anii 1860 un număr mare de aristrocraţi deţineau astfel de câini devenind rapid preferatul iubitorilor de animale. Datorită aptitudinilor remarcabile de mare înotător, dar şi pentru faptul că era descurcăreţ în diverese medii, sunt mari câştigători la probele de aport şi la probelor de câini utilitari.

Labradorul Retriever a fost recunoscut ca rasă de Asociaţia Chinologică Britanică în anul 1903.

Întretinere

Fiind un câine nepretenţios labradorul nu necesită o îngrjire atentă. Trebuie periat de 3 ori pe săptămână şi curăţat în urechi la fiecare sfârşit de săptămână

Referinţe

1. ^ http://www.labradori.ro/index.php?page=labrador-retriever-rom&top=top_totul_despre_rom

Înapoi la Grupe de Câini

Sursă Wikipedia

Ciobănesc românesc carpatin

Câine ciobănesc românesc carpatin (abreviat CRC) este un câine folosit de secole de ciobanii români din Carpaţi pentru paza turmelor, fiind un excelent câine de pază.

Istoric Rasa

Primele date cu privire la originea ciobăneștilor europeni ne sunt oferite de Alfred Edmund Brehm (1829-1885) în Tierleben (Viața Animalelor), lucrare monumentală, care descrie “întreaga lume a animalelor precum și dezvoltarea ei” și care este elogiată în prefața celor două ediții germane, Zimmer&Herzog, ca opera, ce a “avut menirea mai mult decât oricare altă carte, să deștepte și să adâncească dragostea și înțelepciunea pentru lumea animalelor”. Conform lui Brehm, evoluția câinelui din lup, a început în urmă cu aproximativ 20.000 de ani în urmă, dar cu o posibilă evoluție filogenetică anterioară.

Brehm împarte câinii în șapte grupe: Canis familiaris putiatini, Canis familiaris palustris (câinele de mlaștină), Canis familiaris inostranzewi (strămoșul câinelui nordic), Canis familiaris matris optimae sau câinele epocii bronzului, “din care se trag principalele noastre rase de câini-ciobănești“, Canis familiaris decumanus (dogi, boxeri etc.), Canis f. intermedius (câinii brac) și Canis familiaris leineri, din care s-au dezvoltat ogarii.

Descoperirile arheologice scot la iveală oseminte de câini diferite ca mărime, iar istoricii care au luat spre analiză diferitele stadii de dezvoltare ale civilizațiilor europene, corelează existența acestor oseminte cu principalele îndeletniciri ale omului.

În ce privește istoria modernă a României, primele date scrise cu privire la câinele ciobănesc carpatin au fost consemnate în Revista Științelor Veterinare, Anul xv, No.2, februarie împreună cu fotografia masculului proprietatea colonelului Manolescu, ce a obținut Premiul I la a 4-a Expoziție canină din București, 1931.

Aceeași revistă publică în 1934 într-un articol semnat de G. Rădulescu Calafat primul proiect de standard pentru câinele ciobănesc românesc (foto 1,2), proiect elaborat de către Institutul Național Zootehnic. Totodată este prezentată și o fotografie a unui exemplar cu numele Zdrelea (foto 2).

În numărul 9 al revistei Carpații din 1936, Mihai Moșandrei publică un articol referitor la câinele ciobănesc românesc în care sunt prezentate fotografiile exemplarelor “Căpitan” și “Florea”.

În 1937, numărul 6 al revistei “Carpații” Dr. G. Moldoveanu de la Institutul Național Zootehnic publică standardul rasei Ciobănesc Românesc Carpatin și este prezentată fotografia unui exemplar din județul Muscel precum și fotografia exemplarului aparținând lui Ionescu-Brăila (foto 3-6).

Reținem faptul că încă de pe atunci, discuțiile cu privire la necesitatea standardizării și recunoașterii internaționale a acestui câine erau cât se poate de aprinse.

Puține par a fi însă dovezile scrise pe care le cunoaștem cu privire la evoluția acestei rase în perioada anilor ’50-’80. Cu toate acestea este neîndoielnic faptul că ciobănescul românesc carpatin a avut în această perioadă conform unor mărturii incontestabile ale unor oameni care au folosit în activitatea de păstorit acest câine, o evoluție pozitivă.

Am avut așa cum aminteam și cu alte ocazii privilegiul de a cunoaște astfel de oameni care cunosc rosturile păstoritului și importanța câinilor ciobănești în desfășurarea unei astfel de îndeletniciri.

E drept că unii dintre câinii prezentați, nu sunt complet suri, însă trebuie precizat că petele de culoare închisă sunt întotdeauna sure, că exemplarele au talia, caracteristicile morfologice, urechi, tip general și comportament de carpatin (sunt câini de tip lupoid). Dealtfel marea majoritate a exemplarelor care au fondat liniile de sânge, de la care s-a pornit în construcția acestei rase, provin din astfel de câini.

Unii ^[cine?] susțin că rasa CRC e aceeași cu rasa ciobănesc românesc de Bucovina, confuzie care încă nu a fost eradicată complet. Diferenţa fundamentală dintre cele doua rase sunt: proporții, osatura, structura părului, tip craniu, facies, talie, comportament.

Considerentele legate de munca la care a fost supus carpatinul, i-au determinat pe păstori să prefere (selecție empirică), exemplarul “vânăt”, mai bine adaptat, în crestele stâncoase ale munților (mimetism), unde asemănarea cu lupul, strămoșul și dușmanul său de moarte și cu stâncile înălțimilor muntoase, l-a făcut să supraviețuiască, până în zilele noastre.

Din acest punct de vedere, Florut sau Fulger nu sunt cele mai reprezentative și mai bine adaptate exemplare, însă cu siguranță sunt strămoși ai ciobănescului românesc carpatin de astăzi. Dealtfel, în proiectul de standard din 1937, ne este recomandat câinele de culoare cenușie, din aceleași considerente legate de conservare a rasei.

“Epoca de aur” avea să însemne pentru ciobănescul românesc carpatin una de regres considerabil dacă ținem cont de faptul că standardul propus de MAIA în 1981, era mai degrabă unul în care se puteau “ascunde” majoritatea câinilor ciobănești, indiferent de diferențele fenotipice dintre aceștia. Acest standard avea să constituie un instrument de lucru pentru cei care, după 1989, încearcă să impună așa cum aminteam, ideea că Ciobănescul Românesc Carpatin este oricare dintre câinii de oi utilizat de păstorii români pentru paza turmelor lor. Acest lucru a însemnat o adevarată frână în efortul crescătorilor adevărați de carpatin de a obține recunoașterea internațională a acestuia.

În martie 1998, un grup de pasionați ai acestei rase fondează Clubul de Câini de Rasă Ciobănesc Românesc Carpatin, ulterior Clubul Crescătorilor de Câini de Rasă Ciobănesc Românesc Carpatin (CNCCRCRC), cu sediul în Bistrița.

Remarcăm în această perioadă existența în zona Rucăr, județul Argeș a unor câini de tip carpatin, proveniți conform unor surse neoficiale din "Țara Dornelor", care au fost de asemenea considerați strămoși ai carpatinilor actuali. Tot în această perioadă, am adus din Munții Călimani, de la păstorul "Ioan al lui Limpie", masculul Suru (foto 11), câine ale cărui origini trebuiesc căutate conform spuselor crescătorului său pe valea Mureșului. Dealtfel la Bistrița era deja cristalizat la vremea aceea, un important centru de selecție pentru această rasă.

În decembrie 1998, la Piatra Neamț, în cadrul unei aprinse dezbateri pe tema elaborării proiectului de standard pentru CRC, la care au participat și reprezentanți ai Asociației Chinologice Române, a fost elaborat noul proiect de standard pentru ciobănescul românesc carpatin, principala sursă de inspirație a autorilor, fiind proiectul de standard din 1937. În ianuarie 1999, acest proiect avea să fie aprobat de către AChR. Remarc aici contribuția esențială adusă de arbitrii internaționali Petru Muntean și Cristian Stavarache, precum și a Asociației Chinologice Române (Cristian Ștefănescu, Atilla Kelemen) care au dirijat eforturile crescătorilor în sensul întocmirii documentațiilor necesare standardizării și omologării rasei, organizării de expoziții etc. Datorită unor abuzuri săvârșite de către conducerea CNCCRCRC, acest club începe să se destrame.

• În septembrie 2000, este fondat Carpatin Rustic Club Român, cu sediul la Piatra Neamț și apoi în Bistrița, de către majoritatea celor care fondaseră CNCCRCRC și care acum rămăseseră la porțile lui, club care din păcate nu avea să fie recunoscut de către AChR. • În martie 2003, la Bistrița are loc o importantă conferință a factorilor implicați în selecția raselor românești sub patronajul AChR. Se înființează subcomisiile pentru CRC, Ciobănescul Românesc Mioritic și Ciobănescul Românesc de Bucovina, câine a cărui denumire apare consemnată acum pentru prima dată în istoria sa. Acest lucru a însemnat de fapt, “eliberarea” CRC și o nouă etapă în evoluția sa. AChR întocmește și înaintează Comisiilor Tehnică și de Standarde ale Federației Chinologice Internaționale, dosarul cuprinzând documentația de omologare. • La data de 06.07.2005, Comitetul General al FCI, a aprobat omologarea provizorie a Ciobănescului Românesc Carpatin precum și a Ciobănescului Românesc Mioritic. Moment cu adevărat istoric. • La data de 02.12.2006, la Brașov are loc Conferința Națională pentru CRC, la care particiopă inclusiv membri ai Consiliului Director al ACHR. La conferință participă proprietari și crescători de carpatin din întreaga țară care nu s-au regăsit în CNCCRCRC. Intenția participanților era aceea de a fonda un club cu adevărat național. În acest scop este format un grup de inițiativă alcătuit din cei mai reprezentativi crescători din România, acoperind întreaga arie de răspândire a rasei (Bistrița, Neamț, București, Craiova). • La data de 25.03.2007 are loc la Satu Mare Adunarea Generală a AChR. Se aprobă înființarea Carpatin Club România (CCR) și totodată suspendarea CNCCRCRC.

Înapoi la Grupe

Sursă Wikipedia

Ciobănesc românesc mioritic

Istoric

Ciobănescul Mioritic a fost selecţionat dintr-o rasă naturală existentă în Carpaţi, principalul motiv fiind utilitatea. Este un excelent câine de turmă, paznic incoruptibil şi un minunat câine de însoţire. Este o rasă foarte veche, care s-a păstrat numai datorită păstorilor, fiind foarte folosit de cei din regiunea Sibiului (mărgineni) sau Săcelele Braşovului (mocani), de unde şi denumirea populară a Mioriticului de "barac mocănesc". Graţie aspectului viguros, aceasta rasă are mulţi amatori în România. Este considerat de unii singurul câine care are şanse de a scăpa cu viaţă când atacă ursul. Standardul a fost redactat de către Asociaţia Chinologică Română în 1981. Comisia tehnica A.Ch.R. a adaptat si revizuit standardul la 29 martie 2002, în conformitate cu modelul stabilit de Federaţia Chinologică Internaţională la Ierusalim.

Prezentare

Câinii Ciobănesc Românesc Mioritic au un corp masiv, care este acoperit în intregime cu o blană lungă şi ciufulită, colorată în nuanţe deschise. Capul acestor câini este masiv; craniul lor este larg, puţin arcuit; botul este puternic, ingustându-se treptat spre nas; lungimea botului este mai mică decât cea a capului. Osul occipital al acestor câini este larg şi pronunţat. Nasul lor este bine dezvoltat, larg şi negru. Urechile acestor câini nu sunt foarte mari, aşezate mai degrabă în partea de sus, triunghiulare, atârnând de fiecare parte a capului. Ochii acestor câini sunt de mărime medie, puţin în formă ovală, de culoarea chilimbarului sau căprui-deschis. Gâtul câinilor este musculos şi masiv, de lungime medie. Corpul lor este rectangular, de lungime medie; spatele este solid, larg şi musculos; pieptul acestor câini este larg, moderat pronunţat. Umerii acestor câini sunt şi ei largi. Coada este aşezată sus; în repaos atârna în jos, varful ei fiind puţin curbat. Cand sunt in actiune, coada este purtat in sus, la înălţimea spatelui, fără a fi însă aplecată peste acesta. Blana acestor caini este lunga si abundentă, acoperind întreg trupul lor, inclusiv capul şi picioarele. Blana superioară este uşor ondulată, mai rezistentă şi lungă de 3.15-6.3 inch (8-16 cm); cea inferioară este mai densă şi mai moale. Culoarea de bază pentru aceşti câini este de obicei albul, crem deschis sau gri pal, uneori cu pete de aceste culori. Este preferată pielea colorată în gri. Urechile şi coada pot fi decupate.

Înapoi la Grupe de Câini

Sursă: Wikipedia

CÂINELE

Dicţionar explicativ

CÂÍN//E ~i m. 1) Mamifer carnivor de talie mijlocie, din familia canidelor, domesticit şi folosit la pazã, vânãtoare etc. * Nici ~ nici ogar se spune despre omul care nu are o poziţie bine determinatã. A tãia frunze la ~i a se ocupa cu nimicuri. A trãi ca ~ele cu pisica (a se mânca ca ~ii) a fi în relaţii rele; a se duşmãni. (Undeva) umblã ~ii cu colaci în coadã se spune când cineva crede, cã undeva se trãieşte foarte bine. Nu-i numai un ~ scurt de coadã mai sunt oameni sau situaţii de felul acesta. 2) fig. Om rãu, câinos. * Porc de ~ om ticãlos. Coadã de ~ om de nimic. 3): ~ele-Mare constelaţie borealã în care intrã şi Sirius. ~le-Mic constelaţie borealã între Hydra şi Orion. ~-de-mare rechin din Marea Neagrã de talie micã şi culoare albastrã-cenuşie. /

* * * * * * * * * *

Câinele este un mamifer carnivor din familia canidelor. Fiind domesticit de cel puţin 14.000 de ani, sau chiar de 150.000 de ani conform dovezilor mai recente, câinele este printre cele mai populare animale de companie ai oamenilor. Există sute de rase de câini care, deşi fac parte din aceeaşi subspecie, Canis lupus familiaris, variază semnificativ ca aspect.

Există sute de rase de câini, împărţite în mai multe grupe în funcţie de caracteristici şi utilitate - specialiştii chinologi le catalogheaza dupa cum urmează:

Grupa I:
Ciobăneşti, de pază, protecţie şi utilitari

Supranumiţi şi "câini de turmă", câinii ciobăneşti au un talent înnăscut pentru a asigura "ordinea şi disciplina" turmelor care le sunt date în pază. Foarte curajoşi si devotaţi, nu ezită să înfrunte intruşii, fie oameni sau fiare. Unii dintre ei sunt folosiţi astăzi pentru pază şi apărare, cel mai cunoscut exemplu fiind Ciobănescul German (cunoscutul "Câine-Lup").

Primii câini ciobăneşti au fost de talie mare, dar pe parcursul timpului rasele s-au diversificat, astfel încât există în zilele noastre şi ciobăneşti de talie mijlocie (Pumi, Ciobănescul Suedez, Welsh, Sheltie). De asemenea, ciobanii preferau ciobăneştii cu blană albă, pentru a-i putea deosebi, în cazul în care turma era atacată, de lupi sau urşi.
Căţea cu căţei

* Ciobănesc românesc mioritic
* Ciobănesc românesc carpatin
* Labrador Retriever
* Saint-bernard
* Terra Nova
* Ciobănesc german
* Ciobănesc alb elveţian
* Ciobănesc de Maremann-Abruzzi

Grupa a II-a: De pază şi protecţie

Câinii utilitari au origini diferite, deşi se pare că strămoşii lor sunt în mare parte agresivi, de talie mare. Rasele cunoscute astăzi au fost create de crescători profesionişti prin selecţii riguroase, menite să conserve sau să accentueze anumite caracteristici, şi au fost utili oamenilor în cele mai variate domenii. În prezent, ei sunt folosiţi în special pentru pază şi protecţie şi din ce in ce mai mult în poliţie.

* Boxer
* Bulldog
* Bullmastiff
* Dobermann
* Dog german
* Dog de Bordeaux
* Landseer
* Pinscher
* Rottweiler
* Schnauzer pitic
* Schnauzer uriaş
* Terra Nova
* Tosa Inu
* Ciobănesc caucazian
* Bichon hawaian
* Bichon havanez

Grupa a III-a: Terrieri - câini de vizuină

* Airedale terrier
* Bedlington terrier
* Bull-terrier
* Cairn terrier
* Ciornoe terrier Terrier Negru Rusesc
* Fox terrier neted şi sârmos
* Irish terrier
* Jack Russell terrierEste un câine folosit la vânătoarea de păsări,mic şi alb cu pete maronii.
* Jagd terrier
* Kerry Blue terrier
* Lakeland terrier
* Manchester terrier
* Sealyham terrier
* Skye terrier
* Scottish terrier
* Toy terrier
* Welsh terrier
* West Highland terrier

Grupa a IV-a: Teckeli

* Teckel, cu păr scurt şi neted

Grupa a V-a: Spitzi şi tipuri primitive

* Spitz
* Chow-chow
* Malamut de Alaska
* Husky
* Samoied

Grupa a VI-a: Gonitori pentru vânat mic, pentru hăţişuri

* Bloodhound
* Beagle
* Basset Hound

Grupa a VII-a: Prepelicari, pontatori

* Weimaraner
* Pudelpointer
* Brac german
* Vijla maghiara
* Setter irlandez
* Setter gordon
* Setter englez

Grupa a VIII-a: Câini de vânătoare, pontatori-aportori, câini de apă

* Labrador retriever
* Golden retriever
* English Cocker Spaniel

Grupa a IX-a: Însotiţori, de agrement

Câinii de agrement sunt în general de talie mică şi mijlocie şi sunt o companie plăcută, amuzantă şi decorativă. Anumite rase provin din alte grupe - Dalmaţianul, chiar dacă originea lui este controversată, este un câine utilitar; cu toate acestea, majoritatea au apărut pentru a servi scopului lor actual - acela de fiinţe drăguţe, gingase şi simpatice, cu personalităţi plăcute, care să ne ţină companie.

Rasele europene au fost create pentru a ţine tovărăşie femeilor din înalta societate care nu luau de obicei parte la vânătoare şi preferau compania celorlalte doamne din lumea bună. Astfel, frumuseţea, eleganţa, temperamentul şi dimensiunile câinelui de agrement au devenit criteriile principale de selecţie pentru crescătorii profesionişti.

Câinii de agrement sunt excelenţi tovarăşi de joacă pentru copii, pe care îi însoţesc cu plăcere şi ii apără cu devotament. Sunt mereu în alertă, energici şi jucăuşi, cu o personalitate încântătoare, plini de îndrăzneală şi vitalitate.

* Dalmaţian
* Lhassa-Apso
* Pekinez
* Papillon
* Bichon Maltez
* Bichon Frise

Grupa a X-a: Ogari

* Greyhound
* Ogar Afghan
* Saluki (sau Ogarul Persan)
* Barzoi (sau ogarul rusesc
* Irish Wolfhound (sau Ogarul Irlandez)
* Whippet
* Piccolo Levriero Italiano (sau Italian Greyhound)
* Sloughi
* Azawakh
* Chart Polski (sau Ogarul Polonez)
* Magyar Agar (sau Ogarul Maghiar)
* Scottish Deerhound
* Galgo Espagnol

Sursă: Wikipedia