Ciobănesc german

Ciobănescul german este o rasă de câine care se presupune că a apărut prin domesticirea lupului. Consideraţia are în vedere asemănările aspectului general. Literatura de specialitate menţionează folosirea acestui câine din vremuri străvechi de către ciobanii germani, rasa prezentând variabilitate mare sub raportul însuşirilor morfologice de la o regiune la alta, adaptânduse condiţiilor de climă şi climaterice fie modificându-şi talia, viteza de mişcare pentru zonele de câmpie, fie având o talie mai mare pentru cei cu origine montană. S-a constatat că au existat împerecheri numeroase între câinii ciobăneşti şi lup, descendenţii fiind domesticiţi şi utilizaţi pentru pază.

"Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea se constată aceeaşi neuniformitate a materialului biologic până la expoziţia din anul 1899 de la Karlsruhe, unde s-a constituit "Asociaţia câinilor Ciobănesc german". Iniţiatorii şi promotorii acestei asociaţii au fost A. Meyer, căpitan de cavalerie, şi Max von Stephanitz, care a fost ales şi primul preşedinte al forului nou constituit."(1)

Generalităţi

Ciobănescul german este răspândit la ora actuală aproape în întreaga lume fiind preponderent utilizat pentru pază şi protecţie dar şi pentru alte activităţi având în vedere calităţile pe care le are. Constituţia sa este robustă, cu oase puternice, personalitate fizică şi psihică bine conturată. Capul este mare, dar proporţionat, cu formă uşor alungită spre trufă, fără a fi ascuţit. Fruntea este lată, uşor convexă, cu stopul lin, botul puternic, cu buzele ce se închid foarte corect. Maxilarele puternice, cu dinţi masivi, ce se închid în "foarfecă". Ochii migdalaţi, au dimensiuni medii, formă uşor oblică, privire vioaie şi inteligentă. Urechile sunt potrivit dezvoltate, purtate vertical, cu vârfurile relativ ascuţite şi foarte mobile. Trunchiul este lung cu greabănul uşor evidenţiat, cu spatele şi şalele relativ drepte, dar oblice antero-posterior, coastele bine arcuite, lungi şi oblice, flancurile scurte. Crupa este lungă, uşor oblică, bine îmbrăcată în musculatură. Membrele sunt drepte, paralele, cu osatura puternică, proporţionale cu dezvoltarea corpului. Chişiţa trebuie să fie de lungime medie, puternică şi mobilă. Mobilitea chişiţei este extrem de importantă la acestă rasă, deoarece contribuie la elasticitata şi rezistenţa în alergare. Labele membrelor sunt mici, de formă rotundă şi bine închise,cu falange bine arcuite, unghii scurte şi puternice. Coada este stufoasă şi lungă, purtată arcuit şi în jos, cu ultima vertebră ajungând la încheietura jaretului sau chair mai jos. Părul la această rasă poate fi lung, scurt, sau mijlociu şi aspru. Culoarea este extrem de variată, fiind acceptată o gamă largă de nuanţe şi culori, dintre ele: culoarea neagră sau neagră cu desen carcteristic, nuanţe maronii, roşcate, galben, gri-fier, cenuşiu, lupie sau chiar albă.

Caracterul: câinele este docil, ataşat până la moarte de stăpân. Este uşor de educat pentru că marea lui plăcere este să facă pe placul stăpânului. Este liniştit şi uşor de abordat, înţelegător şi încrezător în stapân. Este un cavaler care vă va însoţi pretutindeni cu eleganţă, echilibrat afectiv, foarte ager, iute şi cu reacţii tipice câinilor de pază şi protecţie. Se adaptează rapid situaţiilor neprevăzute. Educarea lui necesită fermitate din pareta stăpânului, dar nu suportă tratamentele dure sau brutale. (2)

Alimentaţia

Hrana este specifică carnivorelor, raţia va fi stabilită conform activităţii zilnice.În acest sens se impune menţionarea că acestă specie nu valorifică resturile menajere sau alimente cu conţinut ridicat în celuloză. Alimentele utilizate sunt de origine animală şi vegetală. Dintre cele de origine animală: carnea de vită, găină, gâscă, pui, oaie si miel(în cantităţi nu foarte mari), mai puţin carne de porc, (aceasta se recomandă totuşi ca adaos la hrana câinilor cu munci grele, sau pază îm medii cu temperaturi scăzute, în cantităţi reduse şi sub control medical); Subprodusele de abator, organele, oasele sub formă de praf, laptele şi derivatele lui, ouăle, grăsimile animale cu excepţia şoricului de porc, care este interzis, deoarece la nivelul ficatului poate produce alergii şi în cele din urmă leziuni grave. Carnea de peşte se poate administra dezosată. Carnea de vânat este acceptată în alimentaţia ciobănescului german. Alimente de origine vegetală: orezul, pâinea, pastele făinoase, fâina de cereale, grâul, arpacaşul, morcovii, cartofii, zahărul, salata, spanacul, fasolea verde, ţelina, prazul, uleiurile vegetale. Se pot include pasta sau tocătura, conservele, mezelurile deşi nu sunt recomandate în mod special. Nu se recomandă fasolea uscată, varza şi conopida, iar cartoful se va administra fără să constituie un component de bază. Ocazional câinele poate consuma fructe, mere, pere, prune, struguri, caise, acesta se pot adăuga cu succes la fierberea mâncării, dar nu în cantitate mare. Este de preferat ca hrana administrată să fie bine fiartă, pentru a ajunge la stadiul de terci, iar raţia obişnuită să conţină atât produse din carne, cereale, legume, lactate, ouă şi uneori fructe. Zaharurile şi produsele zaharose trebuiesc administrate cu prudenţă producând carii dentare şi obezitate. Hrana poate fi administrată în două tainuri, dimineaţa şi seara, dimineaţa administrându-se 60% din cantitatea totală. Hrănirea femelelor care alăptază se va face în trei tainuri îmbogăţindu-se alimentaţia în săruri şi vitamine(3)

Boli întâlnite

Boli infecţioase: bruceloza, leptospiroza, salmoneloza, septicemia noilor născuţi, tuberculoza, tetanosul;

Boli virotice: jigodia, rabia, boala lui Aujeszky, hepatita contacioasă, parvoviroza, gastroenterita virotică cu herpes-virus, virozele pulmonare.

Boli parazitare: cestodoze, nematodoze, arachnoentomoze, scabie, parazitismul cu căpuşe, parazitimsul cu purici, micoze cutanate.

Boli medicale: ale aparatului digestiv, ale aparatului respirator, ale aparatului urinar, boli ale sistemului nervos, boli ale pielii, boli de nutriţie, fracturi osoase, răni, traume, arsuri(4)

Înapoi la Grupe de Câini

Sursa Wikipedia

Terra Nova (câine)

O rasă canină originară din Terra Nova (Canada), de unde şi numele.

Aspectul este impunător datorită masivităţii şi a părului lung, lucios, des şi negru. Înălţimea la grabăn este cuprinsă între 75 şi 68 cm.

Capul este masiv, urechile mici, triunghiulare, purtate în jos, stop foarte pronunţat, pus în evidenţă şi de părul bogat de pe cap, botul de lungime potrivită, puternic, cu buze bine închise. Ochii plasaţi-spre faţă, întotdeauna de culoare închisă, sunt rotunzi, bine închişi, cu o privire inteligentă şi binevoitoare.

Trunchiul este masiv, cu spatele lat, orizontal, pieptul bine dezvoltat, gât puternic dar scurt, coada foarte stufoasă, prinsă sus, lată şi puternică, este purtată totdeauna în jos.

Câinele are un caracter temperat, cu agresivitate redusă şi este un bun tovarăş de joacă şi apărător al copiilor. Bun înotător.

Culoarea este de regulă neagră antracit, dar se admit şi nuanţe maronii.

Landseerul, având aceeaşi origine şi conformaţie, chiar mai viguroasă, colorat alb-negru, este considerat rasă aparte.

Înapoi la Grupe de Câini

Sursa Wikipedia

Saint-Bernard

Saint-bernardul este o rasă de câine uriaş, cu o expresie oarecum tristă.

Câine de talie mare, având originea în Alpii Elveţiei unde a fost utilizat pentru paza gospodăriilor şi a turmelor, pentru cărăuşie şi tracţiune. A devenit celebru în secolul al XIX-lea fiind folosit, datorită puterii şi simţului său remarcabil de orientare, pentru salvarea călătorilor care se rătăceau sau erau înzăpeziţi în trecătorile alpine. Numele îi vine de la trecătoarea Saint Bernard, unde a trăit şi cel mai celebru reprezentant al rasei, cîinele Barry, care între 1800 şi 1812 a salvat 40 vieţi omeneşti şi este considerat câinele naţional al Elveţiei.

Saint Bernardul modern este rezultatul unei selecţii dirijate, la care au contribuit în mare măsură crescătorii britanici pe la mijlocul secolului trecut, subliniindu-se în special aspectul său masiv şi fixarea caracteristicilor specifice ale coloraţiei sale alb-roşii.

Se caracterizează prin capul foarte puternic, masiv, impozant, marcat prin pliuri ce-i brăzdează faţa, botul lat, cu aspect pătratic şi trufă marcantă, totdeauna de culoarea neagră. Ochii bruni sau căprui sunt de mărime mijlocie, plasaţi spre faţă, iar în cele mai multe cazuri pleoapa inferioară nu se închide complet. Privirea este serioasă, inteligentă şi mereu binevoitoare. Stopul este bine marcat.

Totul la acest câine exprimă vigoare, membrele sunt musculoase, labele mari, trupul masiv, spatele lat, gâtul scurt şi puternic, ţinut de obicei orizontal sau tn jos. Coada este prinsă sus, lată şi puternică, lungă şi foarte grea, în repaus cade în jos, fiind uşor curbată la vârf.

Se cunosc două varietăţi, în funcţie de lungimea părului : Saint Bernardul cu păr scurt şi Saint Bernardul cu păr lung.

Are un temperament foarte blând, este sensibil şi foarte ataşat de stăpân. Este un baby-sitter ideal, întrucât se înţelege foarte bine cu copii.

Are un instinct protector deosebit de dezvoltat şi a fost folosit în trecut in Alpi pentru a salva călătorii din avalanşe şi de frig. Rasă asemănătoare: Terra Nova (câine)

Înapoi la Grupe de Câini

Sursă Wikipedia

Labrador Retriever

Labradorul Retriever (cunoscut şi sub numele de Câinele Sfântului Ioan) este o rasă de câini originară din Canada. Acest patruped era folosit de pescari la prinderea peşte deoarece labradorul este o rasă de câini cărora le place să se scalde în apă şi să înoate. După cum şi spune numele "retriever" este şi un câine de aport.

Istorie

Labradorul Retriever îşi are originile în provincia Newfoundland din Canada, fiind un câine de aport, iar mai târziu, după antrenarea acestuia a fost folosit şi pentru vânătoare. Pescarii îl foloseau pentru aducerea spre ţărm a plaselor în care era prins peştele. Labradorul Retrever a ajuns pentru prima dată în Europa, în Anglia, la jumătatea secolului al XIXX-lea, fiind adus de vasele pescăreşti portugheze. Conform altei teorii, această rasă a fost adusă cu mult înainte în Portugalia, teorie întărită şi de faptul că „labrador” în limba portugheză înseamnă „muncitorul câmpului, al pământului”^[1]

Datorită acestor calităţi, numeroşi aristrocraţi au deţinut exemplare din această rasă. Printre primii poseori din Anglia, de Labrador, s-a numărat şi colonelul Peter Hawker, mai târziu prin anii 1860 un număr mare de aristrocraţi deţineau astfel de câini devenind rapid preferatul iubitorilor de animale. Datorită aptitudinilor remarcabile de mare înotător, dar şi pentru faptul că era descurcăreţ în diverese medii, sunt mari câştigători la probele de aport şi la probelor de câini utilitari.

Labradorul Retriever a fost recunoscut ca rasă de Asociaţia Chinologică Britanică în anul 1903.

Întretinere

Fiind un câine nepretenţios labradorul nu necesită o îngrjire atentă. Trebuie periat de 3 ori pe săptămână şi curăţat în urechi la fiecare sfârşit de săptămână

Referinţe

1. ^ http://www.labradori.ro/index.php?page=labrador-retriever-rom&top=top_totul_despre_rom

Înapoi la Grupe de Câini

Sursă Wikipedia

Ciobănesc românesc carpatin

Câine ciobănesc românesc carpatin (abreviat CRC) este un câine folosit de secole de ciobanii români din Carpaţi pentru paza turmelor, fiind un excelent câine de pază.

Istoric Rasa

Primele date cu privire la originea ciobăneștilor europeni ne sunt oferite de Alfred Edmund Brehm (1829-1885) în Tierleben (Viața Animalelor), lucrare monumentală, care descrie “întreaga lume a animalelor precum și dezvoltarea ei” și care este elogiată în prefața celor două ediții germane, Zimmer&Herzog, ca opera, ce a “avut menirea mai mult decât oricare altă carte, să deștepte și să adâncească dragostea și înțelepciunea pentru lumea animalelor”. Conform lui Brehm, evoluția câinelui din lup, a început în urmă cu aproximativ 20.000 de ani în urmă, dar cu o posibilă evoluție filogenetică anterioară.

Brehm împarte câinii în șapte grupe: Canis familiaris putiatini, Canis familiaris palustris (câinele de mlaștină), Canis familiaris inostranzewi (strămoșul câinelui nordic), Canis familiaris matris optimae sau câinele epocii bronzului, “din care se trag principalele noastre rase de câini-ciobănești“, Canis familiaris decumanus (dogi, boxeri etc.), Canis f. intermedius (câinii brac) și Canis familiaris leineri, din care s-au dezvoltat ogarii.

Descoperirile arheologice scot la iveală oseminte de câini diferite ca mărime, iar istoricii care au luat spre analiză diferitele stadii de dezvoltare ale civilizațiilor europene, corelează existența acestor oseminte cu principalele îndeletniciri ale omului.

În ce privește istoria modernă a României, primele date scrise cu privire la câinele ciobănesc carpatin au fost consemnate în Revista Științelor Veterinare, Anul xv, No.2, februarie împreună cu fotografia masculului proprietatea colonelului Manolescu, ce a obținut Premiul I la a 4-a Expoziție canină din București, 1931.

Aceeași revistă publică în 1934 într-un articol semnat de G. Rădulescu Calafat primul proiect de standard pentru câinele ciobănesc românesc (foto 1,2), proiect elaborat de către Institutul Național Zootehnic. Totodată este prezentată și o fotografie a unui exemplar cu numele Zdrelea (foto 2).

În numărul 9 al revistei Carpații din 1936, Mihai Moșandrei publică un articol referitor la câinele ciobănesc românesc în care sunt prezentate fotografiile exemplarelor “Căpitan” și “Florea”.

În 1937, numărul 6 al revistei “Carpații” Dr. G. Moldoveanu de la Institutul Național Zootehnic publică standardul rasei Ciobănesc Românesc Carpatin și este prezentată fotografia unui exemplar din județul Muscel precum și fotografia exemplarului aparținând lui Ionescu-Brăila (foto 3-6).

Reținem faptul că încă de pe atunci, discuțiile cu privire la necesitatea standardizării și recunoașterii internaționale a acestui câine erau cât se poate de aprinse.

Puține par a fi însă dovezile scrise pe care le cunoaștem cu privire la evoluția acestei rase în perioada anilor ’50-’80. Cu toate acestea este neîndoielnic faptul că ciobănescul românesc carpatin a avut în această perioadă conform unor mărturii incontestabile ale unor oameni care au folosit în activitatea de păstorit acest câine, o evoluție pozitivă.

Am avut așa cum aminteam și cu alte ocazii privilegiul de a cunoaște astfel de oameni care cunosc rosturile păstoritului și importanța câinilor ciobănești în desfășurarea unei astfel de îndeletniciri.

E drept că unii dintre câinii prezentați, nu sunt complet suri, însă trebuie precizat că petele de culoare închisă sunt întotdeauna sure, că exemplarele au talia, caracteristicile morfologice, urechi, tip general și comportament de carpatin (sunt câini de tip lupoid). Dealtfel marea majoritate a exemplarelor care au fondat liniile de sânge, de la care s-a pornit în construcția acestei rase, provin din astfel de câini.

Unii ^[cine?] susțin că rasa CRC e aceeași cu rasa ciobănesc românesc de Bucovina, confuzie care încă nu a fost eradicată complet. Diferenţa fundamentală dintre cele doua rase sunt: proporții, osatura, structura părului, tip craniu, facies, talie, comportament.

Considerentele legate de munca la care a fost supus carpatinul, i-au determinat pe păstori să prefere (selecție empirică), exemplarul “vânăt”, mai bine adaptat, în crestele stâncoase ale munților (mimetism), unde asemănarea cu lupul, strămoșul și dușmanul său de moarte și cu stâncile înălțimilor muntoase, l-a făcut să supraviețuiască, până în zilele noastre.

Din acest punct de vedere, Florut sau Fulger nu sunt cele mai reprezentative și mai bine adaptate exemplare, însă cu siguranță sunt strămoși ai ciobănescului românesc carpatin de astăzi. Dealtfel, în proiectul de standard din 1937, ne este recomandat câinele de culoare cenușie, din aceleași considerente legate de conservare a rasei.

“Epoca de aur” avea să însemne pentru ciobănescul românesc carpatin una de regres considerabil dacă ținem cont de faptul că standardul propus de MAIA în 1981, era mai degrabă unul în care se puteau “ascunde” majoritatea câinilor ciobănești, indiferent de diferențele fenotipice dintre aceștia. Acest standard avea să constituie un instrument de lucru pentru cei care, după 1989, încearcă să impună așa cum aminteam, ideea că Ciobănescul Românesc Carpatin este oricare dintre câinii de oi utilizat de păstorii români pentru paza turmelor lor. Acest lucru a însemnat o adevarată frână în efortul crescătorilor adevărați de carpatin de a obține recunoașterea internațională a acestuia.

În martie 1998, un grup de pasionați ai acestei rase fondează Clubul de Câini de Rasă Ciobănesc Românesc Carpatin, ulterior Clubul Crescătorilor de Câini de Rasă Ciobănesc Românesc Carpatin (CNCCRCRC), cu sediul în Bistrița.

Remarcăm în această perioadă existența în zona Rucăr, județul Argeș a unor câini de tip carpatin, proveniți conform unor surse neoficiale din "Țara Dornelor", care au fost de asemenea considerați strămoși ai carpatinilor actuali. Tot în această perioadă, am adus din Munții Călimani, de la păstorul "Ioan al lui Limpie", masculul Suru (foto 11), câine ale cărui origini trebuiesc căutate conform spuselor crescătorului său pe valea Mureșului. Dealtfel la Bistrița era deja cristalizat la vremea aceea, un important centru de selecție pentru această rasă.

În decembrie 1998, la Piatra Neamț, în cadrul unei aprinse dezbateri pe tema elaborării proiectului de standard pentru CRC, la care au participat și reprezentanți ai Asociației Chinologice Române, a fost elaborat noul proiect de standard pentru ciobănescul românesc carpatin, principala sursă de inspirație a autorilor, fiind proiectul de standard din 1937. În ianuarie 1999, acest proiect avea să fie aprobat de către AChR. Remarc aici contribuția esențială adusă de arbitrii internaționali Petru Muntean și Cristian Stavarache, precum și a Asociației Chinologice Române (Cristian Ștefănescu, Atilla Kelemen) care au dirijat eforturile crescătorilor în sensul întocmirii documentațiilor necesare standardizării și omologării rasei, organizării de expoziții etc. Datorită unor abuzuri săvârșite de către conducerea CNCCRCRC, acest club începe să se destrame.

• În septembrie 2000, este fondat Carpatin Rustic Club Român, cu sediul la Piatra Neamț și apoi în Bistrița, de către majoritatea celor care fondaseră CNCCRCRC și care acum rămăseseră la porțile lui, club care din păcate nu avea să fie recunoscut de către AChR. • În martie 2003, la Bistrița are loc o importantă conferință a factorilor implicați în selecția raselor românești sub patronajul AChR. Se înființează subcomisiile pentru CRC, Ciobănescul Românesc Mioritic și Ciobănescul Românesc de Bucovina, câine a cărui denumire apare consemnată acum pentru prima dată în istoria sa. Acest lucru a însemnat de fapt, “eliberarea” CRC și o nouă etapă în evoluția sa. AChR întocmește și înaintează Comisiilor Tehnică și de Standarde ale Federației Chinologice Internaționale, dosarul cuprinzând documentația de omologare. • La data de 06.07.2005, Comitetul General al FCI, a aprobat omologarea provizorie a Ciobănescului Românesc Carpatin precum și a Ciobănescului Românesc Mioritic. Moment cu adevărat istoric. • La data de 02.12.2006, la Brașov are loc Conferința Națională pentru CRC, la care particiopă inclusiv membri ai Consiliului Director al ACHR. La conferință participă proprietari și crescători de carpatin din întreaga țară care nu s-au regăsit în CNCCRCRC. Intenția participanților era aceea de a fonda un club cu adevărat național. În acest scop este format un grup de inițiativă alcătuit din cei mai reprezentativi crescători din România, acoperind întreaga arie de răspândire a rasei (Bistrița, Neamț, București, Craiova). • La data de 25.03.2007 are loc la Satu Mare Adunarea Generală a AChR. Se aprobă înființarea Carpatin Club România (CCR) și totodată suspendarea CNCCRCRC.

Înapoi la Grupe

Sursă Wikipedia

Ciobănesc românesc mioritic

Istoric

Ciobănescul Mioritic a fost selecţionat dintr-o rasă naturală existentă în Carpaţi, principalul motiv fiind utilitatea. Este un excelent câine de turmă, paznic incoruptibil şi un minunat câine de însoţire. Este o rasă foarte veche, care s-a păstrat numai datorită păstorilor, fiind foarte folosit de cei din regiunea Sibiului (mărgineni) sau Săcelele Braşovului (mocani), de unde şi denumirea populară a Mioriticului de "barac mocănesc". Graţie aspectului viguros, aceasta rasă are mulţi amatori în România. Este considerat de unii singurul câine care are şanse de a scăpa cu viaţă când atacă ursul. Standardul a fost redactat de către Asociaţia Chinologică Română în 1981. Comisia tehnica A.Ch.R. a adaptat si revizuit standardul la 29 martie 2002, în conformitate cu modelul stabilit de Federaţia Chinologică Internaţională la Ierusalim.

Prezentare

Câinii Ciobănesc Românesc Mioritic au un corp masiv, care este acoperit în intregime cu o blană lungă şi ciufulită, colorată în nuanţe deschise. Capul acestor câini este masiv; craniul lor este larg, puţin arcuit; botul este puternic, ingustându-se treptat spre nas; lungimea botului este mai mică decât cea a capului. Osul occipital al acestor câini este larg şi pronunţat. Nasul lor este bine dezvoltat, larg şi negru. Urechile acestor câini nu sunt foarte mari, aşezate mai degrabă în partea de sus, triunghiulare, atârnând de fiecare parte a capului. Ochii acestor câini sunt de mărime medie, puţin în formă ovală, de culoarea chilimbarului sau căprui-deschis. Gâtul câinilor este musculos şi masiv, de lungime medie. Corpul lor este rectangular, de lungime medie; spatele este solid, larg şi musculos; pieptul acestor câini este larg, moderat pronunţat. Umerii acestor câini sunt şi ei largi. Coada este aşezată sus; în repaos atârna în jos, varful ei fiind puţin curbat. Cand sunt in actiune, coada este purtat in sus, la înălţimea spatelui, fără a fi însă aplecată peste acesta. Blana acestor caini este lunga si abundentă, acoperind întreg trupul lor, inclusiv capul şi picioarele. Blana superioară este uşor ondulată, mai rezistentă şi lungă de 3.15-6.3 inch (8-16 cm); cea inferioară este mai densă şi mai moale. Culoarea de bază pentru aceşti câini este de obicei albul, crem deschis sau gri pal, uneori cu pete de aceste culori. Este preferată pielea colorată în gri. Urechile şi coada pot fi decupate.

Înapoi la Grupe de Câini

Sursă: Wikipedia

CÂINELE

Dicţionar explicativ

CÂÍN//E ~i m. 1) Mamifer carnivor de talie mijlocie, din familia canidelor, domesticit şi folosit la pazã, vânãtoare etc. * Nici ~ nici ogar se spune despre omul care nu are o poziţie bine determinatã. A tãia frunze la ~i a se ocupa cu nimicuri. A trãi ca ~ele cu pisica (a se mânca ca ~ii) a fi în relaţii rele; a se duşmãni. (Undeva) umblã ~ii cu colaci în coadã se spune când cineva crede, cã undeva se trãieşte foarte bine. Nu-i numai un ~ scurt de coadã mai sunt oameni sau situaţii de felul acesta. 2) fig. Om rãu, câinos. * Porc de ~ om ticãlos. Coadã de ~ om de nimic. 3): ~ele-Mare constelaţie borealã în care intrã şi Sirius. ~le-Mic constelaţie borealã între Hydra şi Orion. ~-de-mare rechin din Marea Neagrã de talie micã şi culoare albastrã-cenuşie. /

* * * * * * * * * *

Câinele este un mamifer carnivor din familia canidelor. Fiind domesticit de cel puţin 14.000 de ani, sau chiar de 150.000 de ani conform dovezilor mai recente, câinele este printre cele mai populare animale de companie ai oamenilor. Există sute de rase de câini care, deşi fac parte din aceeaşi subspecie, Canis lupus familiaris, variază semnificativ ca aspect.

Există sute de rase de câini, împărţite în mai multe grupe în funcţie de caracteristici şi utilitate - specialiştii chinologi le catalogheaza dupa cum urmează:

Grupa I:
Ciobăneşti, de pază, protecţie şi utilitari

Supranumiţi şi "câini de turmă", câinii ciobăneşti au un talent înnăscut pentru a asigura "ordinea şi disciplina" turmelor care le sunt date în pază. Foarte curajoşi si devotaţi, nu ezită să înfrunte intruşii, fie oameni sau fiare. Unii dintre ei sunt folosiţi astăzi pentru pază şi apărare, cel mai cunoscut exemplu fiind Ciobănescul German (cunoscutul "Câine-Lup").

Primii câini ciobăneşti au fost de talie mare, dar pe parcursul timpului rasele s-au diversificat, astfel încât există în zilele noastre şi ciobăneşti de talie mijlocie (Pumi, Ciobănescul Suedez, Welsh, Sheltie). De asemenea, ciobanii preferau ciobăneştii cu blană albă, pentru a-i putea deosebi, în cazul în care turma era atacată, de lupi sau urşi.
Căţea cu căţei

* Ciobănesc românesc mioritic
* Ciobănesc românesc carpatin
* Labrador Retriever
* Saint-bernard
* Terra Nova
* Ciobănesc german
* Ciobănesc alb elveţian
* Ciobănesc de Maremann-Abruzzi

Grupa a II-a: De pază şi protecţie

Câinii utilitari au origini diferite, deşi se pare că strămoşii lor sunt în mare parte agresivi, de talie mare. Rasele cunoscute astăzi au fost create de crescători profesionişti prin selecţii riguroase, menite să conserve sau să accentueze anumite caracteristici, şi au fost utili oamenilor în cele mai variate domenii. În prezent, ei sunt folosiţi în special pentru pază şi protecţie şi din ce in ce mai mult în poliţie.

* Boxer
* Bulldog
* Bullmastiff
* Dobermann
* Dog german
* Dog de Bordeaux
* Landseer
* Pinscher
* Rottweiler
* Schnauzer pitic
* Schnauzer uriaş
* Terra Nova
* Tosa Inu
* Ciobănesc caucazian
* Bichon hawaian
* Bichon havanez

Grupa a III-a: Terrieri - câini de vizuină

* Airedale terrier
* Bedlington terrier
* Bull-terrier
* Cairn terrier
* Ciornoe terrier Terrier Negru Rusesc
* Fox terrier neted şi sârmos
* Irish terrier
* Jack Russell terrierEste un câine folosit la vânătoarea de păsări,mic şi alb cu pete maronii.
* Jagd terrier
* Kerry Blue terrier
* Lakeland terrier
* Manchester terrier
* Sealyham terrier
* Skye terrier
* Scottish terrier
* Toy terrier
* Welsh terrier
* West Highland terrier

Grupa a IV-a: Teckeli

* Teckel, cu păr scurt şi neted

Grupa a V-a: Spitzi şi tipuri primitive

* Spitz
* Chow-chow
* Malamut de Alaska
* Husky
* Samoied

Grupa a VI-a: Gonitori pentru vânat mic, pentru hăţişuri

* Bloodhound
* Beagle
* Basset Hound

Grupa a VII-a: Prepelicari, pontatori

* Weimaraner
* Pudelpointer
* Brac german
* Vijla maghiara
* Setter irlandez
* Setter gordon
* Setter englez

Grupa a VIII-a: Câini de vânătoare, pontatori-aportori, câini de apă

* Labrador retriever
* Golden retriever
* English Cocker Spaniel

Grupa a IX-a: Însotiţori, de agrement

Câinii de agrement sunt în general de talie mică şi mijlocie şi sunt o companie plăcută, amuzantă şi decorativă. Anumite rase provin din alte grupe - Dalmaţianul, chiar dacă originea lui este controversată, este un câine utilitar; cu toate acestea, majoritatea au apărut pentru a servi scopului lor actual - acela de fiinţe drăguţe, gingase şi simpatice, cu personalităţi plăcute, care să ne ţină companie.

Rasele europene au fost create pentru a ţine tovărăşie femeilor din înalta societate care nu luau de obicei parte la vânătoare şi preferau compania celorlalte doamne din lumea bună. Astfel, frumuseţea, eleganţa, temperamentul şi dimensiunile câinelui de agrement au devenit criteriile principale de selecţie pentru crescătorii profesionişti.

Câinii de agrement sunt excelenţi tovarăşi de joacă pentru copii, pe care îi însoţesc cu plăcere şi ii apără cu devotament. Sunt mereu în alertă, energici şi jucăuşi, cu o personalitate încântătoare, plini de îndrăzneală şi vitalitate.

* Dalmaţian
* Lhassa-Apso
* Pekinez
* Papillon
* Bichon Maltez
* Bichon Frise

Grupa a X-a: Ogari

* Greyhound
* Ogar Afghan
* Saluki (sau Ogarul Persan)
* Barzoi (sau ogarul rusesc
* Irish Wolfhound (sau Ogarul Irlandez)
* Whippet
* Piccolo Levriero Italiano (sau Italian Greyhound)
* Sloughi
* Azawakh
* Chart Polski (sau Ogarul Polonez)
* Magyar Agar (sau Ogarul Maghiar)
* Scottish Deerhound
* Galgo Espagnol

Sursă: Wikipedia